Editorial la Pulsul Geostrategic 167 - Ce nu ar fi vrut şi nu ar vrea să se întâmple Vladimir Putin după anexarea Crimeei

Ce nu ar fi vrut şi nu ar vrea să se întâmple Vladimir Putin după anexarea Crimeei
Corneliu PIVARIU

Aşa după cum menţionam în editorialul anterior, impresia lăsată de desfăşurarea evenimentelor din Ucraina din ultimele două luni, este aceea a deţinerii iniţiativei de către Rusia, în îndeplinirea planurilor sale legate de această ţară, comparativ cu acţiunile SUA şi Uniunii Europene, care au fost reactive şi nu întotdeauna de o maximă utilitate. În acest sens, avantajul Federaţiei Ruse este acela că acţionează unitar, la comanda unui singur decident politic - Vladimir Putin, care rămâne fidel unuia din obiectivele sale strategice, acela de refacere a fostei URSS, şi în care Ucraina joacă un rol predominant. De cealaltă parte, SUA, Uniunea Europeană şi alţi aliaţi ai acestora caută să realizeze unitatea necesară pentru a contracara acţiunile Rusiei, însă măsurile politice în democraţiile autentice se iau cu ceva mai multă dificultate faţă de un regim de mână forte, cum este cel de la Moscova. În acelaşi timp, Putin beneficiază de avantajul faptului că este la începutul unui nou mandat, în timp ce Uniunea Europeană se alfă în plină campanie electorală, iar preşedintele Barack Obama intră în a doua parte a celui de-al doilea mandat.

Există însă evoluţii prezente şi viitoare, pe care Moscova nu ar (fi) dori/t să aibă loc şi consecinţe ale acestora. Credem că la Kremlin s-a considerat că, orientarea strategică prioritară de politică externă a SUA către zona Asia-Pacific, va favoriza acţiunile sale şi Washingtonul va lăsă să treacă mai mult timp (timp care se scurge în favoarea planurilor ruse) până îşi va manifesta plenar cunoscuta atitudine privind relaţiile transatlantice, care, cu noi valenţe, încep deja să se manifeste tot mai pregnant. Desigur, în cadrul acestora NATO joacă un rol primordial şi, cu certitudine, Moscova nu anticipa o reacţie atât de hotărâtă a alianţei nord-atlantice. Important este ca aceaste acţiuni să continue şi să demonstreze practic, cu elemente concrete importante, că NATO rămâne, alături de alte instrumente internaţionale, un garant al democraţiei şi securităţii în Europa.

În ceea ce priveşte Uniunea Europeană, birocraţia caracteristică a Bruxelles-ului şi-a dovedit şi de această dată “eficienţa”, iar interesele economice diferite în relaţiile cu Rusia ale statelor membre, au făcut şi fac dificilă adoptarea unor sancţiuni unitare importante împotriva Moscovei. Cu toate acestea, evoluţia unor indicatori economici din Rusia, demonstrează dificultăţile care au început să se manifeste în acest domeniu şi pe care Kremlinul credem că nu le-a apreciat la amplitudinea lor actuală.

Ceea ce credem că Rusia nu ar fi vrut, este o nouă relansare a relaţiilor SUA-Germania, după cum o arată vizita cancelarului Angela Merkel la Washington şi despre care nu am fi vorbit dacă nu se petreceau evenimentele din Ucraina, ceea ce însă nu înseamnă că relaţiile Berlin-Moscova îşi pierd importanţa, dovadă şi convorbirile telefonice fregvente între cei doi lideri, ultima (la data acestui articol) fiind la 1 mai şi probabil vor continua.

Credem că Putin nu a evaluat suficient impactul deciziei sale asupra viitorului cursei înarmării nucleare; reamintim aici că Ucraina a renunţat la aresenalul său nuclear urmare a Momorandumului de la Budapesta din 5 decembrie 1994, prin care i se garanta securitatea şi integritatea teritorială, Rusia fiind unul din semnatari. Oare Iranul va renunţa, cu mai multă uşurinţă, la programul său nuclear militar, având acest exemplu proaspăt în faţă? Se conturează astfel apariţia viitoare a cel puţin unei noi puteri nucleare în Asia, alături de China, India, Pakistan şi Corea de Nord, iar precedentul, periculos creat, rămâne valabil.

Acţiunile Moscovei au ca scop preluarea sub control a întregii Ucraine, ceea ce până în prezent nu a reuşit şi credem că va fi foarte dificil, dacă nu imposibil de nerealizat. Dacă la Kremlin se are în vedere, pe un plan mai larg o revizuire coordonată (între SUA, UE şi Rusia) a situaţiei din Europa de Est, aşa cum s-a întâmplat între marile puteri după revoluţiile din 1848 din Europa, care a permis prelungirea situaţiei în Europa convenită după Congresul de la Viena din 1815 cu incă circa 50 de ani, credem că acaestă experineţă nu mai poate fi repetată în prezent. Actorii sunt diferiţi, situaţia este diferită, reglementările internaţionale au evoluat şi nu în ultimă instanţă, cu toată nostalgia reînviată a fostului URSS (vezi şe reluarea demonstaţiilor de 1 mai în Piaţa Roşie), Moscova nu mai are puterea necesară pentru a-şi impune punctele de vedere aşa cum crede. Desigur ursul rămâne puternic, însă nu atât pe cât vrea să lase să se creadă. În această partidă de şah geopolitic va câştiga cel care va avea cele mai bune informaţii şi va şti să le folosească eficient şi oportun. Un nou război în Europa secolului 21 este puţin probabil.

Vezi materialul complet
înapoi Publicat în 2014-05-05 Imprimare Download sus