Editorial la Pulsul Geostrategic 160 - Uniunea Europeană - zece ani pierduţi

Uniunea Europeană - zece ani pierduţi
Corneliu PIVARIU

Aceasta este opinia unui autor menţionată într-un material recent publicat de unul din cele mai prestigioase think-thank-uri internaţionale, referindu-se la ultimii zece ani. Cred însă că cei zece ani pierduţi sunt ultimii cinci şi cei cinci care urmează. Am în vedere timpul scurs de la semnarea Tratatului de la Lisabona (13 decembrie 2007 şi intrarea sa în vigoare la 1 decembrie 2009), precum şi următorul ciclu electoral al Uniunii Europene (UE), care începe cu alegerile europarlamentare din 22-25 mai 2014. Aprecierea este mai mult critică la adresa trecutului şi realistă - în privinţa viitorului.

Noua UE, consfinţită de Tratatul de la Lisabona, şi-a început activitatea în aceeaşi perioadă cu declanşarea crizei economico-financiare globale, ceea ce a constituit un impediment major la dezvoltarea acesteia. De asemenea, alegerile mai puţin inspirate, la conducerea acesteia şi aici ne referim la preşedintele Herman van Rompuy - personalitate fără charismă (după cum singur recunoaşte public spre sfârşitul mandatului) şi Catherine Ashton - Înaltul Comisar pentru Politica Externă şi de Securitate, fără experienţă în domeniu şi al cărui mandat - cel puţin la început (dar şi spre final - iar în acest sens vizita sa la Cairo după răsturnarea regimului Morsi este cel mai bun exemplu), a fost marcat de suficient de multe stângăcii, ca să folosim un termen îngăduitor.

Stagnarea economică, apoi creşterea timidă, şomajul tot mai mare, problemele sistemului bancar şi problema datoriilor suverane sunt nu numai probleme ale trecutului ci şi ale prezentului, care afectează nu numai zona euro dar şi celelalte ţări membre ale Uniunii. UE cu mai multe viteze, chiar şi în interiorul zonei euro, afectează stabilitatea şi coeziunea Uniunii. Există puţine motive să credem că alegerile europarlamentare şi organismele noi de conducere ale Uniunii ce vor apare după acestea vor schimba dinamica actuală, mai ales după triumful cancelarului Angela Merkel la ultimele alegeri din Germania. Situaţia relaţiilor dintre Atena şi Berlin este un exemplu elocvent al rezultatului unei crize prelungite.

O creştere economică semnificativă, mai ales pe baza creşterii productivităţii (care însă este pe o tendinţă de declin relativ comparativ cu SUA) este cea mai importantă soluţie şi obiectiv care poate contribui la dezvoltarea şi întărirea UE. Investiţiile neproductive şi creşterea deficitelor, eşecuri în a soluţiona oportun schimbări structurale, sunt însoţite de un factor demografic defavorabil. Populaţia Europei îmbătrâneşte, iar numărul pensionarilor creşte, un studiu al Fondului Monetar Internaţional estimează că procentul populaţiei de peste 65 ani, comparativ cu cei între 15-64 ani, va ajunge la 54% în 2050, ceea ce înseamnă un pensionar la două persoane active.

Pe acest fond se înregistrează o întărire a forţelor anti-UE şi a euroscepticilor, în Grecia, Franţa, Italia, Germania dar şi în multe alte state, inclusiv în cele primite în UE în ultimele valuri. O situaţie aparte o reprezintă Marea Britanie, care nu este face parte nici din ţările euro şi care doreşte să-şi renegocieze statutul, fapt de neacceptat pentru Bruxelles. Primul ministru David Cameron nu este pentru ieşirea din UE însă doreşte să recâştige o mare parte din puterea politică cedată de Londra Bruxelles-ului, accentuând astfel ideea unei Europe cu două viteze.

După o perioadă de timiditate în care liderii europeni se pare că au cedat iniţiativa euroscepticilor, remarcăm o revenire a acestora şi intensificarea eforturilor lor pentru a convinge populaţia asupra necesităţii şi importanţei de neignorat a menţinerii şi dezvoltării Uniunii Europene. Jose Manuel Barroso, Enrico Letta, Angela Merkel şi alţi lideri europeni sunt în fruntea acestei campanii, care însă trebuie însoţită de obţinerea unor condiţii economice şi sociale mai bune pentru electoratul european.

Din păcate putem constata că interese politice de grup care se manifestă la nivel naţional sunt prezente şi la nivelul Uniunii Europene şi uneori prevalează în faţa interesului general.

Abia după soluţionarea problemelor interne şi trecerea la o dezvoltare economică durabilă UE se poate gândi la menţinerea şi eventual creşterea influentei sale globale, ceea ce va presupune o revigorare a alianţei transatlantice, dezvoltarea relaţiilor cu Asia - în cadrul cărora China va trebui să joace un rol major, angajarea hotărâtă şi proactivă în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, dezvoltarea parteneriatului cu Rusia şi o politică adecvată fiecărei ţări din vecinătatea sa.

Vezi materialul complet
înapoi Publicat în 2014-01-20 Imprimare Download sus