Punct de vedere la Pulsul Geostrategic 152 - Armata siriană azi

Armata siriană azi
Corneliu PIVARIU

Înainte de începerea revoltelor din Sirian, în urmă cu circa doi ani şi jumătate, armata siriană era cea mai puternică armată a ţărilor arabe, după armata Egiptului, cu circa 200.000 de militari, dotată aproape în totalitate cu tehnică militară de provenienţă rusă/sovietică. Chiar dacă dotarea nu era de ultimă generaţie, ca urmare a dificultăţilor financiare, în perioada 2000-2010, Siria a ocupat locul şapte în exportul rus de tehnică militară.
Una din caracteristicile principale ale armatei este legată de compoziţia acesteia, militarii fiind în proporţie de circa 70% de confesiune sunită (conform structurii demografice generale a ţării), însă corpul de comandă este constituit în imensa sa majoritate din alauiţi, secta şiită din care face parte şi preşedintele Bashar al Assad, situaţie moştenită de la tatăl său, Hafez al-Assad. De asemenea, în compunerea Gărzii Republicane, a forţelor speciale, serviciilor de informaţii şi a altor unităţi, ponderea alauiţilor este mult mai mare faţă de restul armatei. Instruirea armatei a fost în general precară, o atenţie sporită fiind acordată pregătirii unităţilor care erau considerate fidele şi sigure, rolul serviciilor de informaţii în controlul armatei fiind deosebit de important.

Dezertările de după începerea războiului civil (apreciate de diferite surse la un total de circa 35.000 soldaţi, ofiţeri şi generali), la care se adaugă numărul morţilor din rândul armatei, care este dificil de estimat ca urmare a faptului că regimul nu oferă cifre reale (Centrul Internaţional de Studii Strategice apreciază că acesta ar putea fi de circa 45-50.000, adică 25% din efective) au făcut ca armata siriană să-şi reducă semnificativ efectivele şi mai ales cele ale trupelor fidele operative ce pot fi folosite la acţiuni împotriva insurgenţilor. În afara Gării Republicane se apreciază că diviziile 3 şi 4, precum şi câteva brigăzi de forţe speciale sunt elementele pe care regimul Assad mai poate conta. Aceasta a şi determinat, la începutul lunii martie 2013, promulgarea unui decret prezidenţial care impune tinerilor de 18 ani să satisfacă stagiul militar, sustragerea fiind pedepsită cu privarea de libertate. Mai mult, la punctele de control instituite în toate zonele controlate de fidelii lui Assad, tinerii care par a avea vârsta de 18 ani sunt controlaţi, iar marele muftiu Hassoun a făcut, la 11 martie 2013, un apel către toţi tinerii, de toate religiile, să se înroleze în armată.

Pentru a compensa această lipsă de efective au fost constituite (în ultima parte a anului 2012), cu sprijin iranian, Forţele Naţionale de Apărare, cu efective estimate în iunie 2013 la 60.000 de oameni, care acţionează mai ales în zona centrală (Damasc, Hama), nord - Alep, de litoral (Latakia şi Tartus), sud - Suwaida. Se pare că aceste forţe au avut o contribuţie importantă la succesele armatei loialiste din ultimele luni. O altă forţă importantă o constituie miliţiile Shabiha (fantomele), care îşi au rădăcinile în celebrele “saraya al-difaa” (brigăzile de apărare), aflate în anii 1980, sub comanda fratelui preşedintelui Hafez al Assad, Rifaat (actualmente refugiat în Franţa) şi care au participat la masacrele din Hama din 1982. Acestea, constituite în totalitate din şiiţi execută misiunile “murdare” ordonate de regim, fiind printre cele mai loiale elemente ale acestuia, deoarece, căderea regimului le va afecta nemijlocit.

Aliatul libanez Hezbollah, contribuie şi el cu câteva mii de oameni la efortul militar al regimului Assad, recucerirea orăşelului Qussair din mâinile rebelilor în această primăvară datorându-se, în cea mai mare parte, forţelor Hezbollah. Hezbollahul a declarat hotărât că va lupta alături de Bashar al-Assad, atât la damasc cât şi oriunde în Liban.

În afara sprijinului logistic, financiar şi de altă natură, Iranul se pare că are câteva mii de membri ai Pasdaran (Gărzile Revoluţioanare), Basij şi ai serviciilor de informaţii în Siria.
Folosirea pe scară tot mai mare a aviaţiei, artileriei, dar şi a armei chimice (la 12 septembrie o combinaţie cu o concentraţie mare de clor ar fi fost folosită în luptele din nord-vestul Siriei) împotriva rebelilor, denotă dificultăţile cu care se confruntă forţele lui Bashar al-Assad pentru asigurarea controlului unor zone importante din ţară. De altfel, pentru atacul chimic din 21 august de la periferia Damascului, se pare că armata a cerut în mod repetat aprobarea preşedintelui. Dacă aceasta a fost dată, direct sau indirect, este mai puţin important. Bashar al-Assad trebuie să-şi asigure responsabilităţile pentru toate atrocităţile comise în aceşti aproape trei ani de război, iar  declaraţii din 13 septembrie, ale secretarului general ONU, Ban-Ki-Moon, conform cărora “Assad a comis multe crime împotriva umanităţii” pentru care trebuie “să răspundă”, la încheierea războiului nu fac decât să ne întărească această opinie.

Ar fi greşit însă să credem că, în pofida tuturor probelmelor cu cares e confruntă, forţele loialiste lui Bashar şi aliaţii acestuia, nu reprezintă încă un adversar demn de luat în seamă. Acesta este şi unul din motivele pentru care o acţiune militară încă nu a avut loc.

înapoi Publicat în 2013-09-20 Imprimare sus