Punct de vedere la Pulsul Geostrategic 111 - ANKARA ÎN ECUAŢIA DIN ZONA MENA

ANKARA ÎN ECUAŢIA DIN ZONA MENA
Autor: Corneliu PIVARIU

După unele ezitări în a se implica în situaţia din Libia, luată probabil şi oarecum prin surprindere de evoluţia evenimentelor din această ţară unde Turcia era implicată în numeroase investiţii private, însumând peste 17 miliarde $ în domeniul construcţiilor civile şi circa 30.000 de cetăţeni turci, Ankara a reuşit să-şi creeze un prestigiu şi o poziţie de primă mărime în această zonă, premierul Recep Tayyip Erdogan fiind văzut ca un jucător important în această zonă, iar Turcia, prin situaţia sa economică înfloritoare şi relaţiile bilaterale în zonă, fiind considerată de mulţi ca un posibil model de dezvoltare pentru ţările arabe care au început sau vor trece la o nouă etapă de organizare social-politică.

Înainte de evenimentele care au dus la apariţia “primăverii arabe”, Turcia şi-a dezvoltat relaţiile cu Iranul şi Siria, menţinând în acelaşi timp bune relaţii cu Israelul şi fără a neglija legăturile cu Arabia Saudită. Simplificând mult relaţiile zonei, axa Teheran-Damasc nu era pentru Ankara total incompatibilă cu Ankara-Riad. Din primăvara acestui an însă, conducerea turcă s-a apropiat mai mult de SUA şi Arabia Saudită, distanţându-se în privinţa Iranului şi mai ales a Siriei, trecând şi printr-o deteriorare importantă a relaţiilor cu Israelul, începută dealtfel după intensificarea conflictului din Gaza şi episodul flotilei pentru Gaza. În politica externă, ministrul Ahmet Davutoglu a promovat două principii: “adâncimea strategică” şi “zero probleme cu vecinii”, cel de-al doilea fiind mult dezbătut în ultimele luni, mai ales prin evoluţia relaţiilor cu Siria, deteriorată continuu pe parcursul acestui an. Poziţia oficialităţilor turce a rămas constantă în menţinerea acestor principii, menţionând că acestea sunt un deziderat, iar faptul că într-o perioadă punctuală relaţiile cu unii vecini sunt mai dificile, nu înseamnă că Turcia renunţă la principiul “zero probleme cu vecinii”.

În acelaşi timp putem remarca o abordare atentă şi pragmatică a Turciei, mai ales în evoluţia situaţiei din Siria, unde deşi a sprijinit coagularea unor organizaţii ale opoziţiei siriene prin facilitarea organizării a numeroase reuniuni a acesteia la Istanbul şi Ankara, precum şi a conducerii Armatei Siriene Libere (condusă de colonelul Riad al-Asaad), dar şi acordarea de ajutor pentru circa 7.000 de refugiaţi sirieni în prezent. Turcia nu este pentru o intervenţie militară străină în Siria şi nici nu se grăbeşte pentru a fi de acord cu stabilirea unei zone tampon (după unele surse cu o adâncime de circa 8 km) la frontiera comună cu Siria (care se întinde pe 840 km) sau pe o anumită porţiune a acesteia. Ultimele decizii ale Ligii Arabe privind excluderea Siriei şi sancţiunile impuse regimului de la Damasc, au fost însuşite şi de Ankara, deşi Turcia nu este membru al Ligii. Credem însă că Erdogan aşteaptă însă un mai mare număr de măsuri adoptate de organisme internaţionale şi în primul rând de ONU, pentru a participa şi eventual conduce (după cum se pare că devin tot mai numeroase aşteptările, inclusiv din partea unor instituţii neguvernamentale) o coaliţie de parteneri internaţionali pentru Siria. Turcia este însă în continuare reţinută în a participa direct nu trupe la o intervenţie în Siria, chiar dacă Fraţii Musulmani sirieni au declarat că nu ar fi împotriva unei intervenţii de scurte durată a armatei turce în Siria. De altfel sunt tot mai insistente poziţiile opoziţiei siriene pentru stabilirea unei zone de interdicţie a zborurilor în Siria, sau crearea unor “culoare de siguranţă” pe teritoriul sirian pentru transportarea unor ajutoare pentru civili, care să fie protejate aerian cu aviaţie şi elicoptere (propunere insuficient elaborată şi care, deşi se pare a fi sprijinită de Franţa, încă nu dispune de alt suport internaţional).

În a deveni un model de dezvoltare democratică pentru zona MENA Turcia are însă cel puţin trei puncte slabe: nesoluţionarea problemei kurde, minoritate folosită deseori de vecinii săi în negocierile pentru soluţionarea problemelor bilaterale; sistemul politic turc care este eminamente laic (constituţia turcă, spre deosebire de cele mai multe constituţii din lumea musulmană nu proclamă Islamul ca religie de stat şi nici nu stipulează Sharia ca sursă juridică pentru legislaţia în diferite domenii); democraţia nu este suficient consolidată, la diferiţi indici aceasta situânduse în partea a doua sau mai mult spre finalul clasamentului.

Credem că, pe termen mediu şi lung influenţa Turciei în regiune va creşte, folosind cu atenţie mecanismul constituirii unor coaliţii flexibile funcţie de problema cu care se confruntă, o diplomaţie publică inspirată şi acţiuni de mediere selective, fără a neglija politica internă şi dezvoltarea economică a ţării.

Vezi materialul complet
înapoi Publicat în 2011-12-05 Imprimare Download sus