STATELE UNITE - IRAN: NICI PACE, NICI RĂZBOI


Reza SHAHRESTANI

I

 

În ultimii patruzeci de ani care au trecut de la revoluţia islamică din Iran, relaţiile dintre Statele Unite şi Republica Iran nu au cunoscut nici o perioadă de normalitate reală, în sensul în care aceasta este definită în dreptul internaţional şi în cutumele şi practicile diplomaţiei.

În aceste patru decenii, la Casa Albă, s-au perindat șapte preşedinţi americani – trei democraţi şi patru republicani - în vreme ce Iranul a avut șase preşedinţi cu un total de zece mandate. Nici unul dintre aceştia nu a renunţat la ostilitatea arătată celeilate părţi, nici măcar o renunţare de circumstanţă la aversiunea reciprocă între „Marele Satan” (America văzută din Teheran) şi „statul rebel” sau liderul „Axei răului” (cognomenul aplicat Iranului văzut de la Washington). Singura excepţie a fost înregistrată prin negocierea şi adoptarea, la 18 octombrie 2015, a Planului de Acţune Colectivă şi Cuprinzătoare (Joint Comprehensive Plan of Action - JPCOA), în fapt un acord semnat de Iran, de o parte şi Membrii Permanenţi ai Consiliului de Securitate plus Germania şi Uniunea Europeană, de cealaltă parte. Documentul a fost menit să reglementeze şi să instituie un mecanism de control al programelor nuclerare iraniene, având ca finalitate stoparea eforturilor Teheranului de a intra în posesia unui arsenal nuclear. La 8 mai 2018, preşedintele în funcţiune al Statelor Unite, Donald Trump, a anunţat decizia de retragere unilaterală a SUA din calitatea de cosemnatar al acordului JPCOA şi trecerea la aplicarea unui program de sancţiuni severe împotriva regimului teocratic din Teheran.

Dincolo de analize, justificări şi poziţii partizane, rămâne realitatea că actualul puseu al tensiunilor survenite în primăvara acestui an între Administraţia Donald Trump şi regimul teocratic al ayatollahului Ali Khamenei conţine în sine ameninţarea unei degenerări imprevizibile către un conflict care, indiferent de amploarea lui, sau de acuitatea ameninţărilor reciproce, nu îndeamnă la indiferenţă. Ne gândim în mod special la regiunea Golfului Persic erodată de conflicte numeroase şi dramatice cu un potenţial expansiv şi distructiv dificil de cuantificat doar în limbajul ecuaţiei anacronice „învingători şi învinşi”. Este, credem, întru totul neproductiv a se emite judecăţi partizane, în măsura în care fiecare dintre actori are argumente care prezintă, şi de o parte şi de cealaltă, lacune şi contra-argumente în apărarea intereselor şi abordărilor proprii.

După instaurarea regimului islamist în Iran, în anul 1979, regiunea Golfului Arabo-Persic a cunoscut trei conflagraţii majore care au marcat profund şi pe termen lung ecuaţia stabilităţii şi securităţii în această parte a lumii:

- Războiul dintre Irakul condus de fostul regim baasist al lui Saddam Hussein şi Iranul islamic. Conflictul, cu o durată de 8 ani (1980-1988) a cauzat, cumulativ, pentru ambii beligernaţi, cca. un milion de morţi şi pierdeni economice estimate la cca. 900 miliarde dolari.

- Al doilea Război din Golf (1990-1991), declanşat ca urmare a invadării şi ocupării de către Irak a statului Kuwait şi eliberarea acestuia prin intervenţia ONU, prin contribuţia militară predominantă a SUA şi Marii Britanii (Operaţiunile „Furtună în deşert” şi „Vulpea deşertului”).

 - Al treilea război din Golf din aprilie 2003: invadarea Irakului de către o coaliţie militară cu participarea SUA, Marii Britanii, Australiei şi Poloniei. Înlăturarea de la putere a regimului Saddam Hussein, a marcat şi începutul lungului război civil irakian şi ascensiunea fenomenului jihadist terorist în Irak.

După retragerea unilaterală (2018) a SUA din Acordul Nuclear multilateral cu Iranul (JPCOA) şi tensionarea bruscă a relaţiilor dintre Administraţia Donald Trump şi regimul teocratic iranian, întrebarea care preocupă şi îngrijorează, în egală măsură, este formulată într-o singură propoziţie : „Va fi un al patrulea război în Golf?”

În diferite forme stilistice şi cu variante lexicale adaptate împrejurărilor, această întrebare a fost pusă de fiecare dată când temperatura tensiunilor dintre Statele Unite şi Republica Iran a crescut până la limita incandescenţei. Cu aceeaşi regularitate ea a fost supralicitată de analiştii şi observatorii care nu au ezitat să se întrebe dacă lumea va asista nu numai la un război între doi inamici ireductibili, ci chiar la expansiunea acestui conflict până la dimensiunile unui al treilea război mondial.

Şi, de fiecare dată, cei care au răspuns, înaintea altora, unor asemenea premoniţii au fost nimeni alţii decât beligeranţii înşişi.

Acelaşi scenariu se repetă şi în cazul încordării existente, de la începutul lunii mai, între Administraţia americană a lui Donald Trump şi regimul islamist al ayatollahului Ali Khamenei.

De o parte şi de alta, o panoplie retorică belicoasă formidabilă a fost pusă în funcţiune, însoţită fiind de măsuri pragmatice care, de partea americană, au fost circumscrise sloganului „maximei presiuni”, căreia Iranul i-a opus, cu aceeaşi acribie, propriul slogan al „rezistenţei și ripostei”. Îndemnurile mai mult sau mai puţin sporadice la raţiune şi la tactica „prudenţă maximă şi reţinere” au fost rare şi insuficient de convingătoare.

La ordinul preşedintelui Donald Trump, portavionul „Abraham Lincoln” a fost relocat în proximitatea Golfului Arabo-Persic. În vreme ce o veritabilă armada constituită din bombardiere B-52, baterii de rachete Patriot și desfăşurarea a unui supliment de 1.500 de oameni sub arme erau anunţate în regiune, voci oficiale de dincolo de Atlantic şi-au înteţit tirul avertismentelor şi ameninţărilor.

Iranul nu s-a lăsat mai prejos. De la testul atacării, prin intermediul rebelilor houthiţi yemeniţi, a unor vase comerciale saudite şi a unei magistrale petroliere saudite vitale, pentru a tatona reacţiile şi până la evocarea unor aşa-zise „arme secrete” care ar anihila orice bastiment american care s-ar aventura într-o agresiune, retorica Teheranului nu a fost mai puţin corosivă şi veninoasă.

Şi, dintr-o dată, după două săptămâni de război psihologic intens, acul barometrului a coborât vertiginos către o stare de nici pace, nici război, în care, însă, s-a vorbit foarte patetic despre „dorinţa de pace”. Aflat în vizită la Tokio, preşedintele Donald Trump îşi afirma, la 27 mai, disponibilitatea de a antama negocieri directe cu Iranul ... dacă şi acesta doreşte! În legătură directă cu conflictul iraniano-american, premierul japonez Shinzo Abe, a făcut o vizită de bune-oficii la Teheran. Dar vizita premierului japonez s-a încheiat fără rezultatele aşteptate.

De partea iraniană, ayatollahul Khamenei declara că „orice negociere cu America este o capcană otrăvită”, dar autoriza o intensă campanie diplomatică în căutare de bune oficii de pace. Ministrul de Externe Mohammed Javad Zarif, a luat, în acest sens, drumul care l-a purtat în Japonia (înainte de vizita la Tokio a lui Donald Trump), Kuwait, Irak (care s-a distanţat deschis de politica iraniană a Administraţiei), Oman, Pakistan. În acelaşi timp, la unison cu preşedintele Rohani, ministrul Javad Zarif adresa statelor arabe vecine propunerea de negociere şi încheiere a unui Tratat de Neagresiune. O propunere care vine pe fundalul unei profunde suspiciuni şi neîncrederi care grevează complexul relaţiilor arabe cu regimul teocratic. Teheranul respinge propunerea americană de negociere bilaterală a unui nou tratat nuclear şi aceasta se datorează unei logici iraniene generată de aceleaşi suspiciuni: dacă Washingtonul nu a respectat un acord colectiv la care cosemnatari sunt membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate, Germania şi Uniunea Europeană, ce garanţii există că America va respecta un acord bilateral cu Iranul?

De partea cealaltă, este greu de presupus că monarhiile arabe din Golf vor renunţa la umbrela de securitate asigurată de Statele Unite, în favoarea unui acord de neagresiune cu Iranul care, pentru respectivele state arabe, constituie modelul perfect al ipocriziei şi nesincerităţii.

II

 

Pe un fond al intensificării declaraţiilor de bună-intenţie şi non-beligeranţă lansate după atenuarea/diminuarea, la începutul verii, a tonului marţial adoptat atât de Administraţia Trump, cât şi de oficialii de la Teheran, majoritatea comentatorilor sunt de acord că orizontul unui război direct în zona Golfului a fost îndepărtat, cel puţin în perspectiva următoarelor 60 de zile (termen pe care Iranul l-a acordat celorlalţi cosemnatari ai acordului JPCOA, inclusiv Uniunii Europene, pentru a decide dacă îşi menţin sau nu adeziunea la tratatul nuclear cu Iranul). Perspectiva războiului a fost îndepărtată, dar nu eliminată. Căci, la expirarea celor 60 de zile, Teheranul a anunţat reluarea şi amplificarea programului său de îmbogăţire a uraniului peste limita stabilită prin acordul JPCOA.

În astfel de condiţii, este de aşteptat ca starea de nici pace nici război dintre America şi Iran să se transforme într-un război psihologic şi de uzură în care preşedintele Donald Trump va acţiona conform convingerii sale potrivit căreia cea mai eficientă procedură care trebuie aplicată este continuarea şi înăsprirea la extrem a penalităţilor impuse Iranului, până când acesta va fi obligat să accepte ofertele de negociere lansate personal de liderul de la Casa Albă.

Este, însă, de presupus că această opţiune nu va aduce o îndepărtare categorică a fantomei războiului, atâta vreme cât oferta de pace a Administraţiei Trump este grevată de o precondiţie deja respinsă categoric de către regimul iranian. Adică orice negociere trebuie să conducă la acceptarea şi implementarea celor 12 condiţii pe care secretarul de Stat Mike Pompeo le-a formulat la începutul lunii mai 2018, condiţii pe care Teheranul le-a considerat drept o veritabilă „declaraţie de război”. Un remember succint al „listei Pompeo” nu este lipsit de utilitate:

1. Obligativitatea, pentru Iran, de a prezenta Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică un raport detaliat al stadiului la care se află programele sale nucleare, precum şi de a accepta un control riguros, verificabil şi permanent al încetării definitive a oricăror activităţi iraniene în domeniul nuclear.

2. Încetarea definitivă şi ireversibilă a programului de producere a uraniumului îmbogăţit, simultan cu închiderea şi dezafectarea tuturor reactoarelor destinate producţiei de apă grea.

3. Asigurarea accesului nelimitat al misiunilor de control ale Agenţiei pentru Energie Atomică, pe întregul teritoriu iranian.

4. Încetarea totală a asistenţei militare pe care Iranul o acordă rebelilor houthiţi din Yemen şi abţinerea de la orice acţiuni de natură să împiedice derularea procesului politic de pace în această ţară.

5. Evacuarea totală din Siria a tuturor efectivelor militare iraniene sau aflate sub comanda Iranului.

6. Încetarea sprijinului iranian pentru rebelii Talibani din Afghanistan şi pentru alte formaţiuni „teroriste” din regiune, inclusiv găzduirea pe teritoriul iranian a unor lideri proeminenţi ai reţelei Al-Qaida.

7. Încetarea susţinerii pe care Gardienii Revoluţiei Islamice, prin mijlocirea unităţilor „Al-Quds”, o acordă „teroriştilor” şi „militanţilor” din întreaga lume.

8. Stoparea ireversibilă a producţiei de rachete balistice, încetarea testelor cu aceste rachete şi a programelor de dezvoltare a unor vectori capabili să transporte ogive nucleare.

9. Încetarea suportului pe care regimul iranian îl acordă unor „grupări teroriste” loiale, inclusiv Hezbollahul libanez şi Hamasul palestinian.

10. Punerea în libertate a tuturor resortisanţilor americani sau aparţinând unor state aliate sau partenere ale Americii, aflaţi în detenţie sau sub custodie iraniană.

11. Respectarea suveranităţii Irakului şi a guvernului său şi dizolvarea tuturor miliţiilor şiite din Irak aflate sub influenţă iraniană.

12. Încetarea politicii de ameninţare la adresa statelor vecine Iranului, între care se numără şi aliaţi ai Statelor Unite, precum Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite şi Israelul. În condiţiile în care, aşa cum se poate observa, din cele 12 condiţii formulate de partea americană, doar patru au o legătură directă cu „renegocierea” acordului nuclear, celelalte opt par mai degrabă concepute de pe poziţia maximală a unui puteri învingătoare într-un război faţă de o altă putere beligerantă învinsă, ceea ce nu este valabil - deocamdată - în cazul conflictului dintre Iranul islamic şi Statele Unite.

Dacă părţile direct implicate nu vor renunţa la principiul „ori totul, ori nimic”, perspectiva imediată ar putea să aducă o vară fierbinte şi foarte îndelungată.

 

NOTĂ: La 2 iunie, într-o conferinţă de presă comună cu omologul său elveţian Ignazio Cassis (a cărui ţară reprezintă interesele SUA în relaţiile cu Iranul), Secretarul de Stat Mike Pompeo a declarat că Administraţia americană are disponibilitatea pentru un dialog necondiţionat cu regimul iranian, atunci când Iranul va dovedi că se comportă „ca o ţară normală” (ceea ce, din perspectivă americană, înseamnă tocmai respectarea celor 12 condiţii formulate chiar de către Mike Pompeo!). Declaraţia demnitarului american a fost făcută într-un moment în care, în zona navigabilă Shatt El-Arab (frontiera dintre Irak şi Iran) bombardiere B-52 americane şi avioane de luptă de pe portavionul USS Abraham Lincoln efectuau antrenamente comune de simulare a unor atacuri asupra Iranului.

Decizia Iranului de reluare a îmbogăţirii progresive a uraniunui până la niveluri care să permită producerea unei ogive nucleare, a dinamizat brusc şi culisele Uniunii Europene, aflată încă sub influenţa recentelor alegeri europarlamentare şi a concurenţei acerbe pentru ocuparea funcţiilor de decizie în aparatul birocratic de la Bruxelles.

La 8 iulie, Emmanuel Bonne, şeful grupului de consilieri al preşedintelui francez Emmanuel Macron, s-a aflat în vizită la Teheran. Individual sau în grup, semnatarii europeni încearcă să identifice, împreună cu interlocutorii iranieni, soluţii care, pe de o parte, să evide degradarea conflictuală a relaţiilor dintre Washington şi Teheran şi, pe de altă parte, să permită menţinerea unui nivel rezonabil al relaţiilor economice şi comerciale cu Iranul, fără a atrage măsurile punitive practicate de Donald Trump.

În atare conjuncturi, se poate aprecia că starea fluctuantă de nici pace, nici război va continua să domine „dosarul iranian” şi să reprezinte un izvor de surprize care ar putea să izbuncească, oricând, în forme imprevizibile şi mai ales greu controlabile.

Deocamdată, aflat deja în campanie electorală pentru un nou mandat prezidenţial, preşedintele Donald Trump va trebui să navigheze prin apele înguste dintre promisiunile electorale de a nu mai angrena America într-un nou conflict militar în regiunea Orientului Mijlociu, pe de o parte, şi presiunile „uliilor” doritori de război din propria echipă, pe de altă parte. Între aceste Scilla şi Caribda conjuncturale, suprizele pot apărea oricând și având consecinţe păguboase pentru toţi actorii aflaţi în scenă sau – deocamdată - doar în ipostaza de spectatori.

înapoi Publicat în 2019-07-18 Imprimare sus