Politica externă iraniană

Punct de vedere la Pulsul Geostrategic 271 - Politica externă iraniană

Politica externă iraniană

Corneliu PIVARIU

  În contextul evoluțiilor din Orientul Mijlociu din ultimii ani, începutul anului 2019 este marcat și de împlinirea a 40 de ani de la Revoluția Islamică din Iran, care a dus la răsturnarea șahului și instaurarea regimului islamic khomeinist, cu toate implicațiile și urmările pe care această evoluție le-a presupus, inclusiv în ceea ce privește politica externă.

  Cea mai importantă modificare de politică externă a fost aceea ieșirii din sfera de influență americană și edificarea treptată a unei politici externe proprii, așa cum a fost și este ea văzută  de liderii politici și religioși iranieni. În cadrul acesteia se disting două abordări principale: „apărarea reactivă”, care se bazează pe principiul reacției la instabilitatea și insecuritatea din regiune pentru transformarea eventualelor situații de pericol și amenințare la adresa regimului de la Teheran într-un mediu mai sigur și stabil, cu evoluții predictibile; atitudinea revoluționată  proactivă”, care dezvoltă și susține tema angajării regionale a Iranului, justificată  de atribuții regionale care se consideră că îi revin inerent.

 În ceea ce privește prima abordare, remarcăm câteva elemente principale: Irak; alte țări din Orientul Mijlociu (cu prioritatea Siria, Liban, Arabia Saudită, țările din Golf - cu o notă specială pentru Bahrein) și Afganistan.

  Irakul este considerată țara care prezintă cele mai multe provocări dar și oportunități pentru regimul iranian, iar situația relațiilor dintre Teheran și Bagdad este deosebit de complexă, desfășurându-se pe patru paliere principale, interdependente, dar și cu note de interferență între ele: la nivel statal; între partide/politicieni; la nivel religios; militar. Gestionarea acestui complex de relații reprezintă  o sarcină  majoră pentru conducerile celor două țări, mai ales în condițiile când SUA încearcă să-și mențină influența asupra regimului de la Bagdad și să limiteze cât mai mult (dar fără a reuși în mod notabil) influența  iraniană.

  Siria și Libanul sunt văzute în termeni de importanță strategică pentru Iran, în contextul percepțiilor iraniene privind amenințările la care trebuie să facă față, primele două fiind considerate SUA și Israelul. Evoluțiile situației din Siria și relațiile speciale pe care Teheranul le are cu Hezbolahul libanez precum și cu mișcarea Hamas din Gaza  sunt elemente esențiale ale politicii externe iraniene, pe care se va baza  și în perioada viitoare.

  În ceea ce privește atitudinea proactivă revoluționară,  cei care sunt partizanii acestei abordări, aduc în sprijinul acestei abordări următoarele argumente: mărimea populației, gradul înalt de educație al acesteia și bogatele resursele naturale de care dispune; istoria și lungile tradiții imperiale; situația geopolitică combinată cu o puternică și bine pregătită forță  militară. În acest context Iranul consideră că a fost invitat de țările din regiune pentru a avea o prezență militară  și de altă  natură pe teritoriul acestora, în scopul protejării integrității lor teritoriale și identității lor naționale, Siria fiind exemplul emblematic în acest sens.

  După 40 de ani de la edificarea Republicii Islamice, spiritul  revoluționar se manifestă încă cu putere în societatea iraniană, sub motivații diferite, de la credința în scopurile revoluției islamice până la interese personale sau de grup, inclusiv beneficii de ordin material sau investițional. În același timp, există și un segment al societății, mai ales al celor născuți după 1979, care nu înțelege de ce părinții lor am militat pentru Revoluția Islamică.

 Se pare că în termeni de politică regională, Teheranul adoptă o poziție rațională și pragmatică, în care administrația președintelui Hassan Rouhani sprijină mai mult poziția defensivă reactivă, decât cea revoluționară, fără însă a o exclude, în funcție de oportunități.


Vezi materialul complet
înapoi Publicat în 2019-02-20 Imprimare Download sus