Semnal la Pulsul Geostrategic 234 - Sfânta Cruce – sămânţa Invierii

Sfânta Cruce – sămânţa Invierii
Părintele Gheorghe Colţea

Logica ne spune că nu poate exista înviere fără să existe moarte. Şi tot logica ne spune că nimic nu e mai deprimant şi mai înfricoşător decât moartea.
Într-o lume debusolată şi bulversată de moarte, Biserica, ca o mamă care îşi încurajează copiii la vreme de cumpănă, ne spune, accentuând pe certitudinea acestui adevăr, că învierea nu e o iulzie. De aceea cultul Bisericii este impregnat de speranţa învierii.

Pe de altă parte, ştiinţa şi cercetarea, concurând cu Biserica, se sileşte să afirme, cu certitudine, că învierea e imposibilă şi că moartea e un fenomen existenţial ireversibil.

Desigur că, fiecare parte, atât Biserica cât şi ştiinţa, se străduieşte să aducă cât mai multe argumente în susţinerea adevărului pe care îl propovăduieşte, doar că una din ele, respectiv ştiinţa, beneficiază de posibilitatea de a pune propia variantă sub senzorii simţurilor trupului, iar cealaltă, respectiv Biserica, se foloseşte doar de capacitatea Harică a credinţei. De aceea Biserica, în perioada de imediat după Paşti, cheamă oamenii la curăţirea “simţirilor” pentru a putea să-L vadă pe Hristos, Soarele dreptăţii, tuturor viaţă răsărind.

Din această chemare înţelegem că Biserica afirmă că simţurile trupului, respectiv cei cinci senzori – auzul, văzul, pipăitul, mirosul şi gustatul - prin care omul percepe şi pricepe realităţile din creaţie, aceşti cinci senzori, aşadar, pot fi folosiţi pentru cunoaşterea şi certificarea învierii, doar dacă sunt curăţiţi, respectiv, dacă sunt capacitaţi astfel ca să poată recepţiona realităţile care, în starea “normală”, nu pot fi sesizate şi receptate senzorial.

Este important să spunem că Biserica, nu doar că nu dispreţuieşte cunoaşterea raţională şi senzorială dar, chiar afirmă că această cunoaştere poate să fie folosită, în ceea ce priveşte cunoaşterea realităţilor extrasenzoriale sau parasenzoriale – cum ar fi învierea din morţi – cu condiţia ca simţurile specifice trupului să fie curăţite, capacitate şi predispuse acestei cunoaşteri superioare care, în mod normal, stă în dreptul cunoaşterii prin credinţă.

Eu sunt un om al Bisericii; contez, aşadar, pe învăţătura religioasă şi, mai mult, eu însumi o propovăduiesc ca fiind sigură şi superioară; totodată, pentru a da credibilitate învăţăturii despre Învierea lui Hristos şi de aici, implicit despre învierea noastră, mă folosesc de imagini, de realităţi şi de fenomene care sunt specifice cunoaşterii prin ştiinţă şi prin cercetare; pun realităţile faţă în faţă, în oglindă, valorizez logica raţională, care este, cu adevărat, una din cele mai importante harisme cu care este omul înzestrat.

Astfel, pentru început mă conving pe mine însumi de faptul că e imposibil ca omul să fi fost creat de Dumnezeu, cunoscut în Revelaţie ca fiind Iubire, pentru a fi destinat morţii. Un alt adevăr, pe care prin logică îl impun raţiunilor mele, este că, atunci când Dumnezeu a creat lumea nu a făcut şi un “tomberon” la care să arunce deşeurile sau rebuturile şi, chiar mai mult, nu cred că rodul facerilor Izvorului Vieţii poate fi destinat morţii.

Un alt adevăr, pe care mă încăpăţânez să-l impun raţiunilor mele, este acela că există realităţi, infinit de multe, pe care senzorii mei, cu care sunt înzestrat prin creaţie, nu pot să le cuprindă, să le cunoască şi să le cenzureze.

De aceea, cu smerenie, las credinţei mele dreptul de a cunoaşte şi de a pătrunde în cutele existenţiale în care raţiunea nu poate să pătrundă – înmulţind, în acest fel, nădejdea că, totuşi, ceea ce îmi spune cercetarea şi ştiinţa nu e definitiv. Mai mult decât atât, tot raţiunea mă ajută să constat, cu certitudine, că în dinamica istorică a creaţiei – care presupune inclusiv cercetarea şi cunoaşterea senzorială, nimic nu a rămas definitiv şi, ca atare, mintea şi inima mea păstrează speranţa că însăşi ştiinţa, peste timp, va constata şi va mărturisi existenţa învierii morţilor.

Deocamdată, cu smerenie, fără să contrazic pe cineva sau ceva, valorizând chiar cunoaşterea senzorială dar şi cunoaşterea prin credinţă, mărturisesc adevărul posibilităţii învierii noastre, folosind ca argument logic – adevărul Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Însă pentru întărirea acestui adevăr şi pentru posibilitatea de a avea acces la el, ne chemăm unii pe alţii, cei care credem în Dumnezeu şi implicit credem în Înviere, să ne curăţim simţirile, să ne capacităm simţurile, prin practica religioasă recomandată de Biserică, şi să venim să-L vedem pe Hristos – Soarele dreptăţii – tuturor viaţă răsărind. Să ne spovedim – curăţindu-ne – şi să ne Împărtăşim – capacitându-ne – tocmai pentru a putea accede, în cunoaştere, în zone în care deocamdată putem pătrunde doar prin Har.

Paratrăsnetul nu poate recepta fulgerele dacă are vârful încărcat cu zgură sau dacă e oxidat. Paratrăsnetul nu poate culege fulgerele dacă nu are vărful curat şi acoperit cu argint, cu aur sau cu platină. Aceasta spune mult. Din aceasta avem mult de învăţat.

Telefonul nu poate recepţiona sunetul, pe undele electro-magnetice, dacă are senzorul – receptorul - stricat sau, mai mult, dacă nu are acest sensor. Aceasta ne spune mult. Ca să receptăm şi ca să cunoaştem realităţi parasenzoriale, realităţi mai presus de fire şi mai presus de raţiuni, este necesar să ne curăţim simţirile – senzorii fiinţiali – predispunându-ne cunoaşterii prin Har.

Un lucru e simplu de înţeles: Dumnezeu este Iubire desăvârşită. Moartea de pe cruce este manifestarea desăvârşită a Iubirii fiinţiale. Iubirea nu poate fi ucisă! De aceea Învierea se ascunde chiar în Răstignire. Mai mult decât atât, cu cât moartea e mai adâncită în iubire se desăvârşeşte în Înviere – pentru că Dragostea se încarcă dăruind şi nu dobândind – iar Dragostea nu piere niciodată; şi nu există dragoste mai mare decât aceea ca cineva să-şi pună viaţa pentru celălalt.

De aceea, fără să mai pierdem vremea explicând în cuvinte ceea ce se poate constata în fapt – tragem concluzia simplă că Învierea stă ascunsă în Cruce. De aici înţelegem că învierea noastră este posibilă doar în jertfă. Implicarea, până la moarte, în folosul aproapelui ne predispune învierii din morţi. Odată şi odată, omenirea va înţelege că suportul existenţial e iubirea care se exprimă prin implicarea jertfitoare în folosul aproapelui şi că înveşnicirea omului stă în dăruire şi nu în adunare egoistă de valori care, oricum, sunt deşarte. În acest fel dezideratul exprimat în rugăciune dar şi în strădania destul de derutantă a omenirii, acela de a face o lume mai bună în care să se oglindească Împărăţia lui Dumnezeu, se va împlini când omul va pricepe taina crucii de pe Golgota – cruce în care îşi regăseşte propia vocaţie – vocaţia de a se jertfi în iubire şi nu doar de a fi beneficiar în egoism.

Iată de ce în Sfânta noapte a Învierii, când preotul cheamă lumea la Lumină, lângă lumânare, ţine strâns Crucea lui Hristos care, răstignit pe cruce, provoacă creaţia la înviere.

Ceas şi glas
Chemare rece
Nu te duce
Nu te trece

Pleacă-ţi capul
La odihnă
Ţi-o cântă ţărâna-n
Tihnă

Frunza-ţi va şopti
Tăcerea
Zorii zilei
Învierea

Glas şi ceas
De bucurie
Învierea-n
Răstignire!

Hristos A Înviat!
Cu mult drag, Părintele Gheorghe Colţea
Protoiereu de Bran-Zărneşti

Vezi materialul complet
înapoi Publicat în 2017-04-05 Imprimare Download sus